Tim Keller despre Bogăția Rugăciunii



Subcapitol din cartea lui Tim Keller despre Rugăciune:tim keller prayer
Una dintre cele mai mărețe descrieri cu privire la rugăciune excluzând Biblia este scrisă de poetul George Herbert (1593-1633) în „Rugăciunea (I)”. Poemul este remarcabil pentru că abordează subiectul vast al rugăciunii folosind doar 100 de cuvinte fără niciun verb sau vreo altă construcție poetică. Herbert alege să ne ofere două duzine de cuvinte ilustrative.

În următoarele capitole, vom lucra la o definire a rugăciunii, dar există un pericol cu privire la acest aspect. O definiție caută să reducă lucrurile la esență. George Herbert vrea mai degrabă să ne miște în direcția opusă. El dorește să exploreze bogăția rugăciunii cu toate infinitățile și imenstitățile ei. El face asta printr-o încărcare a facultăților noastre analitice și imaginative.

Rugăciunea – banchetul bisericilor, era îngerilor,

Suflarea lui Dumnezeu în om întorcându-se la momentul nașterii lui,

Sufletul în parafraze, inima în pelerinaj,

Plumbul creștinului răsunând ceresc și pământesc;

Mașinăria împotriva Atotputernicului, turnul păcătosului

Tunetul răsturnat, sulița pătrunzătoare a lui Isus,

Cele 6 zile ale lumii transpuse într-o oră,

Un fel de armonie, de care toate lucrurile aud și se tem;

Blândețe, și pace, și bucurie, și dragoste și fericire

Mana exaltată, bucuria celui mai bun,

Cerul în obișnuit, omul bine îmbrăcat,

Calea lactee, pasărea Pradisului,

Clopotele bisericii dincolo de stelele auzite, strigătul sufletelor

Tărâmul duhurilor, ceva înțeles.

Rugăciunea este „Suflarea lui Dumnezeu în om întorcându-se la momentul nașterii lui.” Mulți care sunt de obicei sceptici și nereligioși rămân șocați când se regăsesc pe ei înșiși rugându-se deși nici nu cred în Dumnezeu într-un mod formal. Herbert ne oferă explicația lui pentru acest fenomen. Cuvântul evreiesc pentru „Duh” și „suflare” este același, așa că, Herbert spune, că există ceva în noi de la Dumnezeu care știe că nu suntem singuri în acest Univers și că nu ar trebui să trăim singuri. Rugăciunea este un instinct uman natural (cu care ne naștem).

Rugăciunea poate să fie „Blândețe, și pace, și bucurie, și dragoste și fericire.” – odihna profundă a sufletului de care aven nevoie noi toți. Este sursa puterii și vitalității. Prin rugăciune în numele lui Isus și încredere în a Lui mântuire ne înfățișăm ca „omul bine îmbrăcat,” căruia îi stă bine a sta în prezența Împăratului. De aceea putem să stăm împreună cu El la „banchetul Bisericilor”. Petrecerile nu au fost doar un eveniment pentru mâncare, ci semnul acceptării și părtășiei cu Gazda. Rugăciunea este o prietenie hrănitoare.

Rugăciunea este de asemenea „un fel de armonie”. Rugăciunea te acordează la Dumnezeu. Cântarea antrenează întreaga ființă – inima prin muzică, mintea prin cuvinte. Rugăcuinea este o armonie pe care alții care sunt lângă tine o pot auzi. Când inima ți-a așezată în armonie cu Dumnezeu, bucuria ta are un efect asupra celor care sunt în jurul tău. Nu ești mândru, rece, nerăbdător sau plictisit – ci uiți de tine însuți, ești cald, cu pace profundă și umplut de interes. Ceilalți vor observa. Toți „aud și se tem”. Rugăciunea îi schimbă pe cei care sunt în jurul nostru.

Rugăciunea poate să fie „un tărâm al duhurilor,” un loc al excesului senzorial, al mirosului și gustului exoticului – și „calea lactee”, un loc al minunilor și uimirilor. Când acest lucru se întâmplă, rugăciunea devine cu adevărat „era îngerilor”, o experiență a veșniciei atemporale. Și cu toate acestea nimeni în istorie nu a găsit acest „tărâm al duhurilor” ușor și repede. Rugăciunea este de asemenea „inima pelerinajului”, iar în vremea lui Herbert un pelerin era unul angajat într-o călătorie lungă, dificilă și obositoare. Să te afli în pelerinaj arată că încă nu ai ajuns la destinație. Există o dorință a rugăciunii care nu este niciodată împlinită în această viață și totuși câteodată împlinirile pe care le căutăm în rugăciune se simt puține și rare. Rugăciunea este o călătorie.

Chiar și în vremurile neroditoare spirituale, rugăciunea poate sluji asemenea manei cerești și a liniștii bucuriei care ne ajută să continuăm, așa cum mana în pustie l-a ajutat pe Israel să continue spre nădejdea lui. Mana era o simplă mâncare, destul de gustoasă , dar nu mâncarea banchetului. Și cu toate acestea i-a susținut minunat, un fel de pâine de călătorie ce a oferit o anduranță interioară. Rugăciunea ne ajută să rezistăm.

Unul dintre motivele pentru care există ardoare se datorează faptului că rugăciunea este „sufletul în parafraze.” Dumnezeu nu dorește cererile noastre ci pe noi, și nici unul dintre cei care încep această călătorie lungă și grea nu știe cine este cu adevărat. Nu există nimic altceva care să te facă să te cunoști mai bine decât rugăciunea, pentru că doar înaintea lui Dumnezeu poți vedea și poți deveni tu însuți. Să parafrazezi ceva însemnă să vezi esența a ceva și să o faci accesibilă. Rugăciunea înseamnă să înveți cine ești tu înaintea lui Dumnezeu și să-i oferi esența. Rugăciunea înseamnă să ajungi să te cunoști așa de bine cum te cunoaște Dumnezeu.

Rugăciunea nu este doar liniște, pace și părtășie. Este de asemenea și „mașinăria împotriva Atotputernicului”, o frază interesantă care se referă în mod clar la mașinăriile de atac umplute de săgeți care erau folosite în vremea lui Herbert pentru a asedia un oraș. Biblia conține plângeri și cereri și rugăminți, pentru că rugăciunea este răzvrătire împotriva încercărilor celui rău în această lume – și rugăciunile nu sunt degeaba, pentru că ele sunt asemenea „Clopotelor bisericii dincolo de stelele auzite” și cu adevărat un „tunet răsturnat”. Tunetul este o expresie a puterii mărețe a lui Dumnezeu, dar rugăciunea cumva valorifică acea putere pentru ca rugăciunile noastre să nu fie auzite în ceruri asemenea unor șoapte ci mai degrabă ca un trosnet, ca un bubuit și ca un vuiet. Rugăciunea schimbă lucrurile.

Și cu toate acestea Herbert spune că rugăciunea este „turnul păcătosului”. Un duh arogant nu poate folosi într-un mod corect puterea acestei mașinării a rugăciunii. „Turnul păcătosului” înseamnă că cel care se roagă depinde de harul lui Isus care este singurul nostru refugiu de păcatul nostru. Nu putem merge în prezența lui Dumnezeu decât dacă suntem dependenți de iertarea lui Hristos și de neprihănirea Lui, și nu de a noastră. Cu adevărat, rugăciunea este „sulița pătrunzătoare a lui Isus”. Când ne rugăm pentru iertare pe baza jertfei lui Isus pentru noi, har și îndurare vin peste noi așa cum apă și sânge au ieșit din El când a fost străpuns de suliță. Rugăciunea este un refugiu.

Deși rugăciunea este un fel de artilerie care schimbă circumstanțele lumii, este în aceași măsură sau poate chiar mai mult aceea care ne schimbă înțelegerea și atitudinea noastră față de aceste circumstanțe. Rugăciunea este „un fel de armonie” care transpune chiar și cele „6 zile ale lumii.” Cele 6 zile nu reprezintă închinarea din ziua Sabatului, ci săptămâna de muncă a unei vieți obișnuite. Și cu toate acestea „o oră” de rugăciune transpune totul, așa cum o cântare se schimbă cu totul atunci când îi schimbi acordul, nota și timbrul. Prin rugăciune, care aduce cerul în obișnuitul nostru, vedem lumea într-un mod diferit, chiar și atunci când trebuie să ne îndeplinim cele mai josnice și triviale slujbe zilnice. Rugăciunea ne schimbă pe noi.

Așa cum o ață cu un plumb în capăt poate măsura adâncimea apelor sub vapoare, tot așa rugăciunea este „plumbul răsunând ceresc și pământesc”. Asta înseamnă că poate să ne scufunde prin puterea Duhului în „lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” (1 Cor. 2:10). Aceasta include călătoria de nedescris pe care rugăciunea ne poate ajuta să o face prin profunzimea, adâncimea, înălțimea și lungimea dragostei mântuitoare a lui Cristos pentru noi (Efes. 3: 18). Rugăciunea ne unește cu Dumnezeu Însuși.

Cum termină Herbert această succcesiune de cuvinte ilustrative? El termină suprinzător afirmând că rugăciunea este „ceva înțeles”. Mulți dintre teologi au dezbătut acest aparent anti apogeu al acestui măreț poem. Pare că este un ”abandon al metaforei … (și cu toate acestea) încoronarea ei finală.”[1] După toate imaginile elevate, Herbert revine cu picioarele pe pământ. Prin rugăciune „ceva” – nu totul este înțeles și cucerirea rugăciunii este cu adevărat modestă de cele mai multe ori. Pavel spune că în această lume credincioșii văd în parte, așa cum reflecțiile oglinzilor antice erau pline de distorsiuni (1 Cor. 13:12). Oricum rugăciunea într-un mod gradual ne clarifică viziunea. Atunci când psalmistul spirala în jos într-o desnădejde mortală, a mers în rugăciune la „templul lui Dumnezeu, și apoi a (m) înțeles.” (Ps. 73:17)

Rugăciunea este uimire, intimitate, luptă – și cu toate aceasta calea către realitate. Nu există nimic în viață mai important, sau mai greu, sau mai bogat sau mai transformator. Nu există nimic așa de măreț precum rugăciunea.

[1] Charles Summers, cited in Helen Wilcox, ed. , The English Poems of George Herbert (New York: Cambridge University Press, 2007), 177.