Regulile lui Calvin pentru o rugăciune corectă



Următoarea persoană istorică pe acestă listă a oamenilor rugăciunii este CALVIN. În spatele ideilor teologice și a lucrării îndrăznețe a stat un spirit umil și dependent de puterea și îndurarea Domnului. John CalvinGândurile lui Calvin cu privire la rugăciune se regăsesc în lucrarea-i colosală, „Învățătura religiei creștine”, și după părerea mea sunt de excepție. Merită citit tot capitolul despre rugăciune, însă în acest scurt articol voi menționa doar câteva concluzii generale.

Calvin vorbește despre patru aspecte vitale sau reguli pentru rugăciuni corecte:

1. Reverența. Un simț al seriozității și al magnitutinii cu privire la ce înseamnă rugăciunea.

În acest prim pas, Calvin crede că este necesară pregătirea minții și inimii pentru o conversație adecvată cu Dumnezeu printr-o debarasarea de toate îngrijorările străine și exterioare. Pentru el nestatornicia și neseriozitatea sunt semne ale ireverenței. Un lucru interesant pe care el îl punctează este acesta: „să nu cerem mai mult decât îngăduie Dumnezeu. Deoarece, cu toate că ne cheamă să ne vărsăm inima înaintea Lui (Ps. 62:8; cf. Ps. 145: 19), El nu slăbește orbește hațurile în fața emoțiilor stupide și rele ale oamenilor… la fel și în zilele noastre, așa cum tocmai am sugerat, în rugăciunile lor oamenii dau dovadă de un libertinaj mai mare în ce privește dorințele lor nelegiuite decât cel pe care și l-ar permite dacă ar sta la taclale și ar glumi unii cu alții ca între egali. Totuși, Dumnezeu nu îngăduie ca felul Său blând de a ne trata să fie astfel batjocorit, ci, revendicându-Și dreptul, El supune dorințele noastre puterii Lui, înfrânându-le.” Acesta este unul dintre motivele pentru care Dumnezeu ne-a dat Duhul Său, ca să ne fie îndrumător și să ne călăuzească cu privire la ce este bine și la ce este rău, și să tempereze emoțiile noastre atunci când este nevoie.

2. Ne rugăm dintr-o nevoie reală și cu penitență.

„În cererile noastre să percepem întotdeauna propria insuficiență și cugetând cu seriozitate la nevoia reală a tuturor lucrurilor pe care le căutăm, să-i alăturăm acestei rugăciuni o dorință serioasă – ba mai mult, arzătoare – de a le obține.”
Calvin vede nevoia de a recunoaște și de a ne pocăi de orice greșeală în particular. El crede că cel care merge în rugăciune trebuie să tânjească din toată inima după ce Îi cere lui Dumnezeu.

Deci cum ar trebui să venim în rugăciune:
– conștientinzând că singura noastră nădejde este harul Său și iertarea Sa.
– sinceri cu privire la teama îndoielilor noastre.
– asemenea unor cerșetori.

Până în momentul în care nu vedem haosul din noi pe care Biblia îl numește păcat, trăim în ceea ce Calvin numește irealitate. Rugăciunea cere și dă putere pentru abandonarea îndreptățirii de sine și învinovățirii altora în locul nostru, compătimirii și mândriei spirituale.

3. Renunțăm pe de-a-ntregul la încrederea în noi înșine și implorăm umili iertare.

„Oricine vine înaintea lui Dumnezeu să se roage, în umilință dând întreaga glorie numai lui Dumnezeu, să abandoneze orice gând al propriei glorii, să părăsească orice noțiune a propriului merit; pe scurt, să lase deoparte orice siguranță de sine – ca nu cumva, dacă cerem ceva pentru noi înșine, chiar și cel mai mic lucru, să ne umflăm zadarnic de mândrie și să pierim la constatarea simplei Lui prezențe.”

Rugăciunea este cadrul în care se cere încredere și risipire a norilor de îngrijorare. Cel credincios nu disperă pentru că se încrede în puterea, vrednicia și meritele lui Hristos și nu în ale sale. Cel evlavios se bucură de binecuvântarea unei conștiințe curate înaintea Judecătorului și de mângâierile Mântuitorului său. Siguranța credinciosului vine tocmai din acestă stare de dreptate pe care Hristos a câștigat-o pentru el.

4. Ne rugăm plini de încredere.

Speranța și credința biruiesc teama.
Calvin spune că „ceea ce îi stimulează cel mai bine” pe cei credinioși „să se roage este prilejul în care, abătuți din cauza propriei nevoi, ei sunt tulburați de cea mai mare neliniște și sunt aproape pe punctul de a-și pierde mințile, până ce, la momentul potrivit, credința le vine în ajutor. Căci în mijlocul unor asemenea necazuri bunătatea lui Dumnezeu luminează în așa măsură peste ei, încât chiar și atunci când gem de îngrijorare sub greutatea nenorocirilor prezente și sunt tulburați și chinuiți de teama unor necazuri și mai mari, totuși, bazându-se pe bunătatea Sa, ei sunt scutiți de agonia acestor catastrofe și sunt mângâiați, sperând să fie salvați și eliberați. Se potrivește, așadar, ca rugăciunea omului evlavios să se nască din aceste două emoții și, de asemenea, să le conțină și să le oglindească pe amândouă. Și anume ca el să geamă sub nenorocirile prezente și să se teamă plin de neliniște de cele viitoare, dar în același timp, să-și caute totuși refugiul în Dumnezeu, fără a se îndoi vreo clipă că El este gata să Își întindă mâna Sa îndurătoare. Este uimitor cât de provocator este pentru Dumnezeu ca fiind lipsiți de încredere să-I cerem totuși o binefacere la care nu ne așteptăm.”