Primul Calvinist

Theodore Beza (1519–1605)


Theodore Beza s-a născut în pătura de jos a nobilimii din Franța și a primit o educație excelentă acolo, în pregătirea pentru cariera sa de avocat. În buna providență a lui Dumnezeu, la vârsta de nouă ani a fost trimis să studieze sub îndrumarea lui Melchior Wolmar, un luteran german, care nu doar că l-a învățat greaca și latina, ci, de asemenea, l-a învățat pe Beza despre Hristos. Beza spunea despre începutul tutelei lui Wolmar că a fost „începutul tuturor lucrurilor bune pe care le-am primit din acel moment înainte și pe care sper să le primesc în continuare și în viața ce urmează”.

Co-pilotul lui Calvin

După finalizarea studiilor, însă, Beza a dus o viață depravată în Paris timp de aproape zece ani până când a ajuns bolnav la pat și aproape de moarte pentru o vreme. Apoi, în 1548, Dumnezeu l-a readus cu picioarele pe pământ. Beza s-a întors la dedicarea sa față de Cristos și a fugit din Franța pentru cauza Reformei din Elveția. A început să predea pastorilor în Lausanne, iar în 1558 a fost chemat în Geneva să slujească sub conducerea lui John Calvin. Beza și Calvin au dezvoltat o legătură apropiată în ultimii ani a celui din urmă. Calvin scria că ține „profund la Beza, care mă iubește mai mult decât un frate și mă respectă mai mult decât pe un tată.”

În afara câtorva călătorii în afara orașului suveran elvețian, Beza și-a petrecut restul vieții în Geneva – de multe ori în niște condiții dificile. Nu știa niciodată dacă orașul va fi invadat de către catolici și dacă cetățenii săi vor fi măcelăriți, și avea de luptat cu valul crescând de polemici luterane împotriva protestanților reformați.

Apărătorul Genevei

Beza și-a lăsat amprenta asupra Reformei în mai multe feluri. În primul rând, pe umerii săi a căzut povara conducerii Reformei geneveze după moartea lui Calvin în 1564. Pentru următorii patruzeci de ani, Beza a slujit ca pastor și profesor, a călătorit în Franța pentru a-i ajuta pe protestanții asediați de acolo, și a avut dezbateri cu luterani și catolici.

Theodore Beza

John Calvin a fost fără îndoială tatăl Calvinismului, dar Beza ar putea foarte bine să fi fost primul calvinist. El a dat de asemenea formă la ceea ce noi numim astăzi Calvinism, explicând și apărând doctrinele biblice pe care Calvin le redescoperise. Prin lucrarea sa de predare și de scriere, Beza a susținut că imputarea dreptății lui Hristos este esențială justificării păcătosului, a explicat dreptatea dublei predestinări și a exprimat alinarea pe care un credincios o primește prin ispășirea particulară a lui Hristos.

Pe lângă activitatea de conducere ca păstor, Beza a oferit tinerei biserici Reformate vorbitoare de limba franceză literatura necesară pentru a-i ajuta creșterea. În timpul vieții sale, Beza a fost cel mai bine cunoscut pentru lucrarea sa asupra Noului Testament, culminând prin Adnotările asupra Noului Testament. Această capodoperă lingvistică includea textul în limba greacă a Noului Testament, traducerea latină Vulgata, precum și traducerea originală în latină a lui Beza. Beza și-a adăugat notele de subsol și notele explicative, demonstrând că credința Reformată era clar biblică. Notele sale din Adnotări au influențat traducerea în limba engleză a Bibliei din 1560, Biblia de la Geneva, care a devenit cea mai populară traducere a Bibliei printre puritani. Textul în limba greacă publicat de Beza a fost cel folosit de traducători pentru traducerea din 1611 a Bibliei King James.

Sub brațul puternic al lui Dumnezeu

Beza a moștenit viziunea biblică a lui Calvin despre suveranitatea blândă a lui Dumnezeu peste toate problemele vieții umane. După moartea lui Calvin, Beza a trăit niște vremuri tumultuoase, experimentând încercări care aveau să îl forțeze să se încreadă în Domnul lui. În 1587, de exemplu, când părea că Geneva urma să fie invadată de catolici, Beza și-a încurajat congregația să se încreadă în providența binevoitoare a Tatălui lor ceresc:

„Această doctrină este plină de mângâiere formidabilă. Pentru că prin aceasta înțelegem că prin puterea Dumnezeului nostru furia acelui leu înfometat este potolită și ținută în frâu, și că Dumnezeu nu-i va îngădui niciodată să facă ceva împotriva copiilor Lui, ceva care să nu fie pentru binele și folosul lor, așa cum ne spune apostolul (Romani 8:28) și cum apoi ne învață prin propriul lui exemplu (2 Corinteni 12:17).”

Într-adevăr, le-a spus el ascultătorilor săi, unica noastră speranță este că Dumnezeul nostru este suveran – atât de suveran încât ne poate salva de păcatele noastre când suntem complet morți spiritual:

„În natura noastră nu există nimic altceva decât cea mai disperată și încăpățânată rebeliune, până când Duhul lui Dumnezeu alungă, mai întâi, întunericul neînțelegerii noastre, care nu poate, și nici nu vrea de la sine însuși, să se gândească la lucrurile lui Dumnezeu (2 Corinteni 3:5) și, în al doilea rând, corectează obrăznicia voinței noastre, care este un dușman al lui Dumnezeu, și a orice este cu adevărat bun (Romani 5:10 și 8:7).”

Beza a văzut că, deoarece Dumnezeu domnește și are toată puterea, creștinii pot avea speranță în bunătatea sa, atât pentru a-i salva, cât și pentru a-i proteja în mijlocul pericolelor pelerinajului lor pământesc.


Acest articol face parte din seria Aici Stăm – 500 de ani de Reformă. Anul acesta, în luna octombrie, se împlinesc 500 de ani de când Martin Luther și-a țintuit cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenberg, moment care a marcat începutul Reformei. Pentru a marca această aniversare, vă invităm să ne însoțiți într-o călătorie de 31 de zile cu scurte biografii ale multor eroi ai Reformei, câte 5-7 minute pentru fiecare zi din octombrie.

Seria de articole este preluată cu permisiune de pe Desiring God – http://www.desiringgod.org/here-we-stand.