Credința care l-a animat pe Avraam

Străin și peregrin pe acest pământ


Am ajuns la perioada aceasta a patriarhilor, după ce am studiat pe cei trei „mușchetari”, cei 3 eroi ai perioadei pre-Avraamice, de dinainte de Avraam. Astăzi o să încercăm să parcurgem până la versetul 22. Am vrut să împart în două textul acesta, dar am zis că ar fi interesant să să mergem până la Moise. Versetul 23 începe perioada de după perioada Legii și de după darea Legii. Să citim Evrei 11:8-22 (NTR):

Prin credință a ascultat Avraam când a fost chemat să plece și să se ducă într-un loc pe care urma să-l primească drept moștenire și a ieșit fără să știe unde se duce. Prin credință a stat el în țara promisă, ca într-o țară străină, locuind în corturi, cu Isaac și Iacov, care erau moștenitori, împreună cu el, ai aceleiași promisiuni. Căci el aștepta cetatea care are temelii, al cărei arhitect și constructor este Dumnezeu. Prin credință a primit Sara puterea de a avea o sămânță, chiar dacă ea era stearpă, iar Avraam era înaintat în vârstă, deoarece el L-a considerat credincios pe Cel Ce a promis. De aceea, dintr-un singur om – și acesta aproape mort – s-au născut urmași atât de numeroși ca stelele de pe cer și fără număr ca nisipul de pe țărmul mării.

Toți aceștia au murit crezând, însă fără să primească lucrurile promise, ci doar le-au văzut de departe, le-au salutat și au mărturisit că sunt străini și peregrini pe pământ. Cei care vorbesc în acest fel arată că sunt în căutarea unei patrii. Dacă ei s-ar fi gândit la țara din care au plecat, ar fi avut ocazia să se întoarcă în ea, însă ei aspirau după o țară mai bună, adică una cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este rușine să fie numit Dumnezeul lor, pentru că El a pregătit o cetate pentru ei.

Prin credință l-a jertfit Avraam pe Isaac, atunci când a fost pus la încercare; el, cel care a primit promisiunile, a fost gata să-și jertfească singurul fiu, chiar dacă i se spusese: „Prin Isaac își va primi numele sămânța ta.“ El s-a gândit că Dumnezeu poate să învie pe cineva din morți și, figurat vorbind, așa l-a primit înapoi. Prin credință i-a binecuvântat Isaac pe Iacov și pe Esau cu privire la viitor. Prin credință i-a binecuvântat Iacov, când era pe moarte, pe fiecare dintre fiii lui Iosif și s-a închinat rezemându-se pe vârful toiagului său. Prin credință a vorbit Iosif la sfârșitul vieții sale despre exodul poporului Israel și a dat porunci cu privire la oasele sale.

Oameni ai credinței

Vă mărturisesc că tot timpul am fost fascinat să citesc autobiografii sau biografii, oameni care își scriu viața sau care scriu despre viața altora, și am fost să în mod special uimit să citesc viețile celor credincioși. Nu nu mă consider ca unul care a citit foarte mult în domeniul acesta; sunt oameni care au citit mult mai mult și chiar sunt fascinați doar de autobiografii și biografii. Însă consider că am citit câteva. E foarte greu să să se găsesc una care să îmi placă cel mai mult. Probabil că George Muller ar fi una dintre cele care m-au impresionat. Am citit mai multe despre el. John Newton a fost o altă biografie pe care am citit-o (John Newton a fost cel care a scris „Mărețul har”).

George Muller poate se identifică mai mult decât John Newton și alții ca fiind omul credinței și este recunoscut și uneori chiar apare în contexte ca fiind unul dintre oamenii interesanți ai credinței – lucruri pe care și le propunea, pe care le credea și pe care le obținea. Țineți minte că el este cel care prin credință a hrănit peste 10.000 de orfani în Marea Britanie. Când te uiți la astfel de oameni și când citești viețile unor astfel de oameni, trăiești niște sentimente foarte interesante, niște emoții… Pe de o parte ești provocat de ceea ce au trăit ei, de ce au experimentat și te gândești: „Oare cum poate să facă Dumnezeu și din viața mea o astfel de persoană și să trăiască la o astfel de intensitate și să ies din jugul activităților acestora banale în care mă învârt în fiecare zi?” Dar pe de altă parte te simți rușinat că ai și tu resurse, dispui și tu de capacități, Dumnezeu ți-a dat și ție daruri și cu toate acestea le-ai pus la naftalină…

Avraam nu a primit pe tot parcursul vieții lui promisiunea fizică a țării. Pentru că realitatea lucrurilor stătea în altceva, într-o cetate cerească.

De foarte multe ori nu se vede în viața noastră că am fi oameni ai credinței și oameni care trăiesc cu Dumnezeu. De aceea sentimentele când citesc autobiografii sau biografii sunt împărțite pe de o parte. Însă în dimineața aceasta aș vrea să nu uităm probabil că la una dintre cele mai interesante biografii ale scripturii și îl avem pe Avraam. Povestea lui este povestea cea mai lungă din Evrei 11, în această aventură prin Vechiul Testament cu privire la oameni ai credinței. Este cea mai lungă, sunt cele mai multe detalii. Și dacă te întorci la patriarhi, poate pe lângă Iosif cea mai mult cerneală care a fost scrisă este despre Avraam. Cu siguranță că în Noul Testament Avraam apare cel mai mult dintre toți aceștia, poate chiar mai mult decât Moise. Tot timpul Pavel când se întoarce înapoi nu se întoarce la Moise și la Legea Mozaică, ci se întoarce la Avraam și tot timpul face legătura dintre Noul Legământ și promisiunea pe care Dumnezeu a făcut-o lui Avraam, nu între Noul Legământ și Vechiul Legământ (astea sunt alte lucruri interesante).

Prin credință a ascultat Avraam

Aș vrea să să ne uităm la la câteva aspecte legate de Avraam și după aceea la câteva aspecte legate de urmașii lui. Mă rog ca Dumnezeu să ne deschidă inimile în dimineața aceasta și poate să o luăm mai mult decât ca pe o predică și s-o luăm ca pe un devoțional. Textul este atât de clar… ai putea doar să poposești și să mai citești încă o dată versetele acestea și să vezi cu câtă claritate a scris autorul despre oamenii aceștia și câte lucruri sunt de învățat pentru viața noastră.

Să ne uităm la primele trei versete pe care le-am citit, de la 8 la 10, și să vorbim despre credința care îl mișcă pe Avraam să asculte. Recitim textul: „Prin credință a ascultat Avraam când a fost chemat să plece și să se ducă într-un loc pe care urma să-l primească drept moștenire” – și știți ce este interesant? (Și autorul vorbește despre lucrul acesta.) În lumina narațiunii cărții Geneza, Avraam niciodată nu a primit de fapt țara aceasta ca moștenire. Pe toată durata vieții lui, el nu a intrat în posesiunea acestui țări. Singura posesiune pe care Avraam avut-o a fost mormântul Sarei. Este singurul pe care l-a cumpărat. A fost singurul drept de proprietate pe care l-a obținut Avraam din toată țara aceea.

El de fapt nu a primit pe tot parcursul vieții lui această promisiune fizică. De fapt, o să vedem, lucrul acesta s-a întâmplat tocmai pentru că pentru că realitatea lucrurilor stătea în altceva, într-o cetate cerească, iar Avraam înțelege lucrul acesta. În narațiunea din Geneza nu înțelegem neapărat lucrurile astea, dar autorul cărții către Evrei ne aduce în lumină aspectul acesta, acela al faptului că Avraam vedea dincolo de un tărâm și de o proprietate fizică și vedea o cetate cerească și un loc ceresc – atât el, cât și ceilalți care au urmat după el. Avraam a crezut în promisiunea țării. Să citim până la sfârșit textul: „și a ieșit fără să știe unde se duce. Prin credință a stat el în țara promisă, ca într-o țară străină, locuind în corturi, cu Isaac și Iacov, care erau moștenitori, împreună cu el, ai aceleiași promisiuni. Căci el aștepta cetatea care are temelii, al cărei arhitect și constructor este Dumnezeu.”

Ascultarea este efectul credinței

Avraam a crezut în promisiunea țării spre care a plecat și în care a locuit. Dar, așa cum spuneam, interesant este că în Geneza ni se spune că el niciodată nu a căpătat țara aceasta ca și posesiune. Acum, dacă te întorci la cartea Geneza, vă aduceți aminte în ce context ni se spune pentru prima oară că Avraam a avut credință și lucrul acesta i-a plăcut lui Dumnezeu? În Geneza 15. În Geneza 15, în momentul în care îi promite Dumnezeu o sămânță, un urmaș. În contextul acela, autorul (Moisei adică) ne spune în Geneza că Avraam a avut credință. Însă interesant este că în momentul în care autorul aici vorbește despre Avraam și amintește pentru prima oară de credința lui, nu amintește despre acea credință într-un urmaș, ci vorbește despre acea credință într-o țară promisă sau într-un tărâm, o cetate viitoare. Aceasta este prima dovadă de credință pe care o vedem la Avraam și pe care o amintește aici autorul scrierii către evrei. Avraam a ascultat în Geneza 12, care este înainte de Geneza 15, pentru că a avut credință.

Dacă deschideți în textul de acolo… În Geneza 15 este legământul pe care Dumnezeu îl încheie cu Avraam, iar în contextul legământului aceluia Dumnezeu îi promite un urmaș. Însă câteva capitole mai devreme, în capitolul 12, Dumnezeu îl cheamă pe Avraam să iasă din din țara, dintre rudeniile lui și din casa tatălui său. Ai zice că aproape Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să fie direct misionar. A lăsat în urmă toți prietenii lui, toată familia lui, cei cu care a crescut, casa, cetatea în care în care a crescut. A lăsat toate lucrurile acelea în urmă și s-a dus într-o țară pe care spune autorului epistolei către Evrei că nu o cunoștea. Habar nu avea unde e țara asta. Ați pleca și voi la fel dacă Dumnezeu v-ar cere? Credința lui în cuvântul lui Dumnezeu aici – faptul că îl vedem pe Avraam (Geneza 12:4) că „a plecat așa cum îi spusese Domnul” a însemnat ascultare, iar ascultarea aceasta a fost produsă de credință.

E fals să crezi, așa cum cred unii, că ascultarea lui Avraam a fost cauza credinței (ei spun că prin faptul că el a ascultat și că a ieșit, că a ascultat de chemarea lui Dumnezeu, în felul acesta a primit credință sau a manifestat credință). Ascultarea este efectul credinței și Duhul Sfânt dovedește lucrul acesta în cartea Evrei când spune lucrul acesta: Avraam a ieșit din țara rudelor lui pentru că a crezut în promisiunea lui Dumnezeu. El nu a ascultat și după ce a ascultat avut credință (capitolul 15) – așa spun unii: în capitolul 12 Avraam ascultă și în capitolul 15 Avraam crede și zic ei că credința vine în urma ascultării. Ei spun: „Vezi, de aceea trebuie să-L cauți pe Dumnezeu, să asculți de Dumnezeu, să faci cutare lucru și să faci cutare lucru și în felul acesta ajungi să crezi”. Sunt oameni care care se uită în felul acesta și dovedesc în felul acesta că credința vine în urma ascultării. Însă eu cred că e înțeles greșit textul aici și cu siguranță ei nu se uită într-un mod corect la Evrei 11, unde dovedește că el a ascultat și a ieșit, a ascultat de chemarea lui Dumnezeu pentru că a avut credință. Credință în promisiunile lui Dumnezeu.

Încrezându-se în Dumnezeu, care promite că va purta de grijă

Și care a fost promisiunea pe care Dumnezeu i-a dat-o? Că Dumnezeu îi va da o țară. Aceea a fost promisiunea. Nu a fost promisiunea că va fi mântuit prin sângele lui Isus și că Isus va veni peste nu știu câte mii de ani și că va face lucrul ăsta și cutare, și după aceea va veni Duhul lui Dumnezeu… Nu asta a fost promisiunea, nu a fost asta vestea bună pe care a primit-o Avraam. Vestea bună a fost că Dumnezeu îi va da o țară și el a crezut în acea promisiune. Acea credință Dumnezeu i-a socotit-o ca neprihănire, că Dumnezeu îi va da o țară. Însă în momentul plecării Avraam nu a știut nimic despre țara aceasta promisă. Și asta înseamnă credință: să nu vezi sfârșitul, nici desfășurarea lucrurilor și totuși să te încrezi în Dumnezeu, care promite că va purta de grijă.

Aceasta este gloria credinței: să nu cunoască.

Asta înseamnă credință mântuitoare și asta înseamnă și credința noastră de zi cu zi, a celor care suntem sfinți și născuți din nou. Înseamnă să crezi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu și că Isus Cristos a realizat ispășirea pentru tine și că El este îndeajuns ca să fii mântuit. Asta înseamnă credință. Pentru că dacă spui: „Da, dar trebuie să fac și fapte și trebuie să fac și nu știu ce și mai trebuie să fac nu știu ce…”, asta nu mai este credință. Asta înseamnă că dovedești că de fapt nu te încrezi în jertfa lui Isus și în Dumnezeu. În momentul în care vorbești despre fapte, în momentul în care vorbești despre mersul la biserică, în momentul în care vorbești să te lași de țigări, să faci cutare lucru și cutare lucru, să faci asta și să faci asta ca să fii mântuit, înseamnă că nu mai vorbești despre credință.

Credința înseamnă să te încrezi pe deplin în jertfa lui Isus și că El a obținut și a făcut totul pentru tine ca să fii mântuit și asta înseamnă să te încrezi în Isus. Nu bazându-te pe nimic din ceea ce tu poți să faci, ci doar pe aspectul acesta al lucrării lui Cristos. Asta înseamnă credința și asta înseamnă credință în viața noastră de zi cu zi. Înseamnă să te încrezi în Dumnezeu că toate promisiunile pe care El le-a făcut, toate beneficiile în care tu ai intrat, El le va împlini în viața ta. Că Dumnezeu îți va purta de grijă. A promis Dumnezeu că îți va da totul ca să supraviețuiești și ca să o duci, cred eu, bine, nu doar să supraviețuiești? A făcut Dumnezeu promisiunile astea? Da, le-a făcut! A făcut Dumnezeu promisiuni că va fi cu noi în suferință și va fi cu noi în încercare și că va fi cu noi în durere? Da! A făcut Dumnezeu promisiuni că va fi cu noi în momentul în care facem evanghelizare și oamenii ne persecută și oamenii chiar pot să ne ucidă trupul? A făcut Dumnezeu promisiunea că este cu noi? Da!

Ascultați, frați și surori! De ce ne îndoim de lucrurile acestea? De ce ne îndoim, de ce se îndoiește lumea evanghelică și zice: „A, trebuie să mai îmi iau încă un servici, că dacă nu copiii mei o să moară de foame! A, trebuie să mai fac nu știu ce, că dacă nu fac lucrul ăsta copiii mei nu știu ce…. Eu nu o să fac…” De ce punem la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu că El va purta de grijă? De ce punem la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu? De ce nu este teamă să prezentăm vestea bună lumii? De ce ne este teamă? De ce ne este frică? De ce suntem lași? Pentru că nu ne încredem în promisiunea lui Dumnezeu! Pentru că în momentul în care nu știi ce să spui, zice Biblia că exact în momentele acelea El îți va pune cuvintele în gură să spui ce trebuie să spui. Da, bineînțeles că găsești tot felul de scuze și bineînțeles că nu funcționează în felul ăsta, nu funcționează în felul ăsta. Noi trebuie să trăim prin credință. Dar încă nu am ajuns la aplicații.

Aceasta este gloria credinței: să nu cunoască

Luther spunea:

„Aceasta este gloria credinței: să nu cunoască. Să nu cunoască unde merge, să nu cunoască ce face, să nu cunoască ce trebuie să sufere. Însă cu sens și logică, virtute și voință, toate împreună făcute captive să asculte vocea lui Dumnezeu. Avraam, cu această ascultare a credinței, ne-a oferit exemplul cel mai înalt al vieții evanghelice pentru că a lăsat totul în urmă și l-a urmat pe Domnul, preferând cuvântul lui Dumnezeu și iubind pe Domnul mai presus de orice.”

Frumos citat. Asta este gloria credinței: să nu cunoască, așa cum spune aici în Evrei, fără să știe, fără să cunoască unde se duce. Ascultați! Cei care vreți să vă căsătoriți, vă căsătoriți prin credință! Cei care sunteți căsătoriți, trăiți fiecare clipă a căsătoriei și căsniciei voastre prin credință! Pentru că sunt unii care înainte să se căsătorească vor să știi și lucrul ăsta, și lucrul ăsta, și lucrul ăsta și lucrul ăsta… Și nu se mai căsătoresc! Acesta e un aspect; celălalt aspect că nu trebuie să știi toate lucrurile astea! Trebuie să te căsătorești prin credință! Sunt unii care își fac tot felul de planuri că „peste trei ani de zile o să avem nu știu câți bani, atunci putem să avem copii”, „peste 5 ani o să avem nu știu ce, o să avem 5 servicii, o să avem chestia asta, atunci putem să avem copii”. Serios?

Pășim înainte cu încrederea că Dumnezeu va purta de grijă

Ascultați! Nu spun aici că nu trebuie să fim înțelepți modul în care ne gândim la lucruri și în modul în care planificăm, nu vorbesc despre lucrurile astea. Dar, ascultați! Noi ducem aspectele acestea, și o să vorbim puțin rațional, le ducem la extremă și nu mai trăim deloc prin fides, prin credință! Unde mai e credința când eu îmi pun toate chestiile pe hârtie și trebuie să fie așa și trebuie să fie așa și trebuie să fie așa… Unde mai e? Unde mai e credința când spunem: „OK, ne rugăm pentru o locație unde să mergem!” Și găsim o locație bună și spunem: „Da, dar nu avem toți banii pentru locația aceea!…” Da, într-adevăr, ar fi înțelept să avem toți banii. Dar oare nu ar trebui să ne și încredem că Dumnezeu va lucra în viețile noastre? Poate se vor mări salariile, poate ne va da o inimă mai bună, în loc să dăm 5%, 10%, să dăm 20% pentru biserică, pentru Domnul? Nu trebuie să gândim în felul acesta!

Dar nu e singurul domeniul financiar. Sunt o grămadă de domenii în viața noastră. Domeniul financiar reflectă alte domenii din viața noastră în care noi falimentăm. Toate sunt legate împreună, nu sunt doar niște cămăruțe de astea, cum auzeam la școala duminicală. Nu, cămăruțele din viața noastră sunt legate. Când suferim într-un domeniu, suferim și în celelalte domenii. Dacă avem probleme în zona dărniciei, avem probleme și în alte zone. Trăim o vreme în care este vremea credinței, spune Galateni 3 și 4. Nu mai trăim în perioada Legii, trăim în perioada credinței, în care Cristos a venit, în perioada Noului Legământ! În felul ăsta ar trebui să trăim!

Ascultați! Cu încrederea că pășim înainte și că Dumnezeu va purta de grijă, avem certitudinea aceasta că Dumnezeu va face lucrul acesta. Și, ascultați! Și încercare dacă va veni, încercarea aceea este din mâinile lui Dumnezeu. Iar Iacov 1 spune că trebuie s-o primesc cu bucurie. Și dacă va fi încercare… „Ah… înseamnă că nu trebuia să pășesc prin credință!” Nu! Trebuia să faci lucrul ăsta! Tocmai pentru că ai făcut lucrul ăsta, ai ajuns în dispoziția asta, dispoziție care te va transforma, te va schimba. Da, nu asta este ceea ce îți dorești; îți dorești doar un cont mai gros, să ai niște copii mai frumoși și să ai un soț sau soție superbă, credincios.. Doar astea sunt lucrurile pe care le urmărim? Atunci, vai de noi, dacă doar astea sunt lucrurile pe care le dorim! Ne justificăm spunând că Avraam a avut parte de o chemare specială… „Da, Dumnezeu l-a chemat, de asta a avut el așa o dorință arzătoare!”

O viață de călător exilat

Dragilor, câte promisiuni nu regăsim noi în Noul Testament, făcute pentru mine și pentru tine! Promisiune după promisiune și totuși de cele mai multe ori șovăim. Avraam a ajuns în țara promisă în cele din urmă și totuși a locuit acolo ca un călător. Ca într-un exil – acela este cuvântul care este folosit în greacă, preluat de Septuaginta. Asemenea celorlalți patriarhi. Și acesta e și lucru pe care îl spune Ștefan, de fapt. Dacă deschideți în Fapte, e foarte frumos că Ștefan povestește și relatează o istorie a evreilor și bineînțeles că vorbește și despre părintele Avraam.

Spune în Fapte 7:2: „Dumnezeul slavei i S-a arătat strămoșului nostru Avraam în timp ce se afla în Mesopotamia, înainte de a locui în Haran” – și, ascultați, nu vreau să intru în toate detaliile acestea tehnice, dar să știți că țara din care pleca nu era o țară vai de ea, ci era un fel de Germania modernă a vremurilor noastre. Din punct de vedere ale educației, era o zonă foarte educată, în care deja se scria, în care cu siguranță că oamenii erau mult mai civilizați decât nebunii aceea din Canaan, decât păgânii aceia de acolo. Și asta e zona din care a trebuit să plece părintele nostru Avraam. „Și i-a zis: „Ieși din țara ta și dintre rudeniile tale și vino în țara pe care ți-o voi arăta!“ Atunci el a ieșit din țara caldeenilor și a locuit în Haran. De acolo, după moartea tatălui său, Dumnezeu l-a mutat în țara aceasta, în care locuiți voi acum, dar nu i-a dat în ea nicio moștenire, nici măcar o palmă de pământ, ci i-a promis că i-o va da ca posesiune, lui și seminței lui după el, cu toate că nu avea nici un copil.”

Avraam realizase că o cetate mai glorioasă era într-adevăr finalitatea promisiunilor făcute.

Foarte interesant! Nici măcar o bucată de pământ! Da, a primit mormântul Sarei. Să zici: „Singura posesiune pe care am este mormântul soției mele.” Mai bine nu-l aveam. Nu e un pământ cu care să te lauzi (eu cel puțin). Ștefan subliniază acolo același lucru pe care îl amintește aici autorul epistolei către Evrei, și anume că Avraam a trăit o viață de călător exilat. Ascultați! Un lucru extraordinar, tocmai pentru că este o paralelă fascinantă în Avraam și credincioșii Noului Legământ: Avraam nu a fost niciodată unul dintre canaaniți, tocmai pentru că religia lui era diferită de a tuturor celorlalți – el era monoteist, spre deosebire de ceilalți, care aveau mulți dumnezei; standardele lui de moralitate erau pe departe deosebite de a celor din Canaan; familia, perspectiva asupra vieții lui în general, cu totul diferite.

Străini și peregrini

Autorul epistolei ne spune că Avraam realizase că o cetate mai glorioasă era într-adevăr finalitatea promisiunilor făcute. Și exact în felul acesta trăim și noi astăzi în Noul Legământ. Țara promisă este umbra Ierusalimului ceresc din Galateni 5. Imaginea aceasta este una temporară, așa cum și șederea lui Avraam și a celorlalți a fost temporară în Canaan. El devine o ilustrație a credincioșilor Noului Legământ. Ascultați două pasaje din Noul Testament. În 1 Petru 2:11, aduceți-vă aminte, Petru spune despre noi că suntem străini și peregrini și, ascultați, sunt aceleași cuvinte pe care autorul epistolei către Evrei le folosește cu privire la Avraam. Asta a fost Avraam: străin și un călător și un peregrin și asta pentru că (Filipeni 3:20) cetățenia lor, a celor credincioși, este în ceruri, de unde Îl și așteaptă pe Mântuitorul lor preaiubit.

De aceea părintele Avraam se aseamănă așa de mult cu credincioșii Noului Legământ și de aceea mi-e așa drag de el, pentru că toate promisiunile pe care le-a primit cu privire la această țară, a murit și nu le-a primit. Și nu le-a primit când vine vorba despre cele pământești, pentru că mai mai încolo el spune (versetul 10): „Căci el aștepta cetatea care are temelii, al cărei arhitect și constructor este Dumnezeu.” Ce-l interesa pe Avraam? Îl interesa pe Avraam bucata de pământ? Mintea lui, gândurile lui și lucrurile în care el își punea nădejdea erau dincolo de acestea. Era o cetate cerească. Și el a trăit exact cum trăim noi sau ar trebui să trăim noi astăzi în Noul Legământ, ca niște străini care sunt în cetățeni ai unor alte tărâmuri, ai Ierusalimului ceresc. În felul acesta ar trebui să trăim.

Credința care îl mișcă pe Avraam să se încreadă

Versetele 11 și 12: „Prin credință a primit Sara puterea de a avea o sămânță, chiar dacă ea era stearpă, iar Avraam era înaintat în vârstă, deoarece el L-a considerat credincios pe Cel Ce a promis. De aceea, dintr-un singur om – și acesta aproape mort – s-au născut urmași atât de numeroși ca stelele de pe cer și fără număr ca nisipul de pe țărmul mării.” Versetul 11 este un verset foarte controversat; nu o să intru în toate detaliile tehnice. Sunt două perspective mari cu privire la acest verset. Unii cred că de fapt prin credință el, adică Avraam, a primit puterea de a avea o sămânță – pentru că cuvântul în greacă este un cuvânt foarte interesant care face referire la bărbat. Găsiți în manualele de genetică și biologie exact cuvântul care apare aici. De aceea cred unii că de fapt se vorbește despre Avraam (mai ales că avem un context ăsta în care se vorbește despre Avraam; face referire în continuare la credința lui Avraam), însă singura problemă care apare este că Sara apare la nominativ, nu la dativ. Dacă ar vorbi despre la credința sămânța lui Avraam și despre credința lui Avraam, atunci Sara ar trebui să apară la dativ. Însă apare la nominativ, ceea ce înseamnă că subiectul discuției este Sara. Discuția e simplă: aici se vorbește despre Sara.

Motivul pentru care ajung oamenii să se uite și să tot gândească la versetul acesta este următorul: vă aduceți aminte ce a făcut Sara când a auzit promisiunea? Că a râs – și, spun unii, cum a dovedit credință? Dar, ascultați, bărbații sunt răi, pentru că și fratele nostru Avraam – dacă vă uitați în Geneza 17:17, lucru pe care frații noștri teologi au cam trecut cu vederea, spune așa: „ Atunci Avraam I s-a închinat până la pământ, a râs și și-a zis în sine: „I se poate naște copil unui om de o sută de ani?” Da, da, în felul ăsta trebuie să ne gândim la ce a avut Avraam în minte.

Îl interesa pe Avraam bucata de pământ? Mintea lui, gândurile lui și lucrurile în care el își punea nădejdea erau dincolo de acestea.

Deci, dragilor, doar Sara a râs? Nu, și Avraam a râs. Și știm că în cele din urmă Avraam a fost un bărbat al credinței și a crezut în promisiunea lui Dumnezeu. Deci dacă îi oferim har lui Avraam să spunem că Avraam în cele din urmă a crezut, de ce nu am spune că și Sara în cele din urmă a crezut. Eu cred că discuția nu e justificată aici și amândoi au avut probleme inițiale în a crede această promisiune a moștenitorului și bineînțeles că e justificată reacția lor. Să nu vă uitați la ei și să spuneți: „A, ce oameni!” Încercați și voi la vreo 90 de ani să aveți un copil – ce ziceți, puteți? Nu numai atât; femeia asta era stearpă. În tinerețea ei n-a putut și acum, când a ajuns la 85 de ani, o să poată?

Bineînțeles că au avut probleme inițiale în a crede promisiunea asta a moștenitorului, însă în cele din urmă ambii au crezut și Dumnezeu le-a dat har și dintr-o femeie stearpă și un bărbat aproape mort – și Pavel spune în Romani același lucru, în Romani 4:19, când vorbește despre Avraam și spune că „el n-a slăbit în credință când a observat că trupul său era aproape de moarte” – aproape același limbaj pe care îl avem aici, în epistola către Evrei. Printr-o femeie stearpă și un bărbat aproape mort, Dumnezeu și-a adus mai departe planul de răscumpărare. Ascultați! E uimitor ce poate face harul lui Dumnezeu! Ceea ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu. Și asta spus Isus: ceea ce omul nu poate face, Dumnezeu poate să facă.

Avraam a înțeles că Dumnezeu i-a zis că va putea

Avraam nu a crezut dincolo de datele pe care le avea. El nu a înțeles doar faptul că în ceea ce îl privește degeaba dovedește responsabilitate dar și că lui Dumnezeu este imposibil să-și încalce cuvântul dat. Aceasta este dinamica încrederii în Dumnezeu și este exercițiul pe care noi ar trebui să îl practicăm din ce în ce mai des: să înțelegem care este responsabilitatea noastră și care sunt datele, care sunt informațiile, care sunt resursele pe care le avem și în același timp să ne uităm și la promisiunea lui Dumnezeu și lucrurile pe care Dumnezeu le-a spus și să le avem în vedere pe amândouă și în felul acesta să acționăm. Aceasta este dinamica încrederii în Dumnezeu. Trebuie să înțelegem bine situațiile în care ne aflăm și în situațiile acelea să ne încredem în promisiunile lui Dumnezeu.

Mai presus de faptul că el nu putea, Avraam a înțeles că Dumnezeu i-a zis că va putea. Și el a înțeles bine ambele. A râs pentru că și-a înțeles incapacitatea responsabilității lui, dar a înțeles că este responsabil. Și în cele din urmă a fost responsabil, pentru că putea să zică: „Dragă Sara, înțelegi că nu se poate!” Dar, nu! A rămas însărcinată și faptul că a rămas însărcinată înseamnă că Avraam și Sara au crezut lucrul acesta. Corect? Da! Și s-a născut o frumusețe de copil. Brown Raymond scrie un comentariu la epistola către Evrei, undeva spre secțiunea de concluzii, că aceste mărturii despre patriarh provoacă lașitatea noastră și mustră materialismul nostru. Cât de lași suntem și cât de centrați suntem în lumea asta materială și să avem și să intrăm în posesia câtor mai multe lucruri!

E lupta noastră a tuturora. Toți luptăm aici și ideea nu este că nu trebuie să ai. Ci ideea este unde îți este inima ta: în a avea lucruri? Eu nu mă consider un om sărac; mă consider un om care am foarte multe lucruri. Dar prin harul lui Dumnezeu și îi cer tot timpul har în direcția lui Dumnezeu, ca inima mea să nu stea în lucrurile alea. De multe ori mai trebuie să iau de acolo, că se fixează pe anumite chestii și trebuie să o mustru, trebuie să mă cercetez prin cuvânt și să plec de acolo. Iar când am probleme alea, de obicei spun: „Știi ceva? Hai să mai iau 100-200-300 de dolari se dau cuiva!” Și încerc să fiu mai generos în perioada aceea când am problemele astea. Când am probleme de a mă concentra pe haine sau pe a-mi cumpăra nu știu ce lucru și tot timpul mă gândesc doar la familia. Nu ai cum altfel! Lupta asta nu se duce așa: „Gata, am zis nu știu ce cuvânt de eliberare și m-am eliberat!”

Pavel se spune foarte clar în Efeseni că această schimbare a minții se întâmplă prin dezbrăcare și îmbrăcare. Te dezbraci de lucruri astea, dar te îmbraci cu altceva. Atunci zici: „OK. Nu vreau să am inima legată de lucrul ăsta, atunci trebuie să dau mai mult, trebuie să mă gândesc mai mult la alții, trebuie să-i ajut mai mult pe alții!” Și în felul acesta reușești să depășești. Dacă tu zici: „Da, într-adevăr e o problemă asta!” și ai primit salariul și zici „ăsta e totul pentru mine… stai, mai dau 5% pentru biserică”. Îmi pare rău că folosesc procentaje, însă noi oamenii tot timpul gândim în procentaje – și, uite, vechiul legământ gândește în procentaje. Și pui așa deoparte și zici „Gata, am pus! Mă simt mai bine acum”. Dar toți ceilalți bani îi investești în tine, în dorințele tale, în problemele tale…

Toți aceștia au murit crezând

Nu vreau să fiu răutăcios când spun lucrurile astea. Poate unii spun: „Frate, dar tu nu înțelegi problemele prin care trec, trec prin probleme…” Poate nu le înțeleg așa cum ar trebui. Dar am trecut și eu prin clipe grele. Și uitându-mă acum peste pasajul ăsta din Scriptură din Evrei 11, mă gândesc la un singur lucru vizavi de viața mea: că doar credința m-a scos din momentele alea. Momente când mă uitam ce spuneam nici măcar nu am cum să trăiesc, nici nu avem cum să trăim cu banii ăștia… Dar Dumnezeu a dat har și Dumnezeu până la urmă a dat și resurse și lucrurile au început să se așeze, dar a fost momentul credinței și vă mărturisesc că a fost unul dintre momentele cele mai importante din viața mea personală, în care am înțeles că se poate trăi prin credință. Uneori, când nu fac lucrul acesta, mă uit la momentele alea și zic: „Ce bine era că atunci știam să trăiesc prin credință! Astăzi mă cam bazez mult pe portofelul meu sau pe card!” Vă spun lucrurile astea pentru că sunt provocări pentru mine și știu că pot fi lucruri practice pentru noi toți.

Concluzia generală a pasajului acestuia, de la 13 la 16 ani, este aceasta: toți aceștia au murit crezând. Toți aceștia adică Avraam, Sara, Isaac și Iacov, care erau moștenitori împreună cu ei ai aceleiași promisiuni. Toți aceștia au murit crezând, însă fără să primească lucrurile promise. Fenomenal! Așa ceva este cu neputință la om! Trebuie să fie divin. Trebuie să fie divin. „Ci doar le-au văzut de departe!” Spune „le-au salutat”, „le-au primit bine”, acesta e cuvântul care apare în greacă, „și au mărturisit că sunt străini și călători pe pământ. Cei care vorbesc în acest fel arată că sunt în căutarea unei patrii”.

Ascultați! Oamenii de lângă noi… dacă noi vorbim în felul acesta, la fel cum au vorbit oamenii aceștia, la fel cum au trăit oamenii aceștia, în felul acesta dovedim că noi așteptăm o altă patrie. Că pe noi nu ne interesează lucrurile astea de aici de pe pământ, că suntem doar cetățeni, că suntem doar străini pe-aici, că suntem doar călători, că ceea ce așteptăm de fapt este o patrie cerească. Versetul 15 – „dacă s-ar fi gândit la țara din care au plecat, ar fi avut ocazia să se întoarcă în ea”. În ce sens? Am ajuns aici, Dumnezeu ne-a promis că intrăm în posesiunea acestei țări, nu prea intrăm, ce să facem? Hai să mergem înapoi atunci! Și autorul vede argumentul ăsta și spune: „ar fi putut să se întoarcă înapoi”, „însă ei aspirau după o țară mai bună, adică una cerească”. Observați că faptul că ei au trecut prin lucrurile astea și Dumnezeu i-a dus prin toată lucrurile astea i-a făcut să vadă mai bine că de fapt lucrurile astea materiale nu sunt cele care contează. Nu pentru astea trăim.

„El a pregătit o cetate pentru ei”

Avraam nu a trăit ca să intre în țara unei unei posesiuni, unui teritoriu, și să aibă un moștenitor. Nu a trăit pentru lucrurile astea. Ci a trăit cu ochii ațintiți către o țară cerească de unde Îl aștepta ca Mântuitor pe Isus. În felul ăsta a trăit Avraam. În felul ăsta trebuie să trăim noi astăzi dacă spunem că suntem oameni ai credinței. „De aceea” – versetul 16, partea a doua – „lui Dumnezeu nu-i este rușine să fie numit Dumnezeul lor, pentru că El a pregătit o cetate pentru ei”. Și vedem lucrul acesta. După aceea, tot timpul ni se spune: „Dumnezeu lui Avraam, Isaac și Iacov”. Vă aduceți aminte când Dumnezeu vorbește cu Moise și Moise spune: „Dar cine ești Tu?” și așa zice Dumnezeu: „Eu sunt Dumnezeu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov”. Lui Dumnezeu nu i-a fost rușine să spună că este Dumnezeul lor.

Îmi place foarte mult această ultimă expresie: „El a pregătit o cetate pentru ei”. Ascultați! Încă de la început Avraam, Isaac și Iacov au înțeles un lucru: e o cetate în care vor locui mai mulți oameni, că va fi o părtășie, că toți oamenii care vor fi acolo vor avea ca Dumnezeu pe Dumnezeu, că vor avea o relație cu Dumnezeu. Pentru mine e fenomenal să mă gândesc la versetul ăsta și să înțeleg această părtășie pe care o avem noi în Noul Legământ. Că deși nu trăim acolo, avem parte de lucruri în fiecare zi, dar când vom fi acolo vor fi lucruri extraordinare…

Vă dați seama că nu va mai trebuie să mai veniți la biserică gândindu-vă: „A, trebuie să ajung acasă, trebuie să mai gătesc, că imediat vine luni și trebuie să plec la serviciu!” sau să te gândești „A, frate, luni trebuie iarăși să plătesc creditul ăla de 600 lei și marți trebuie să mă duc să plătesc grădinița… oare de unde să iau bani?” Nu mai vii în felul ăsta la biserica, la părtășie, la întâlnirea credincioșilor. Îți dai seama că va fi realmente o bucurie extraordinară… Ați primit vreodată niște bani neașteptați? Sau niște lucruri neașteptate? Nu vă așteptați și vi s-a dat un parfum superb sau vi s-a dat o piesă electronică superbă, la care nu v-ați gândit și parcă vi s-a schimbat toată săptămâna! Și parcă era părtășia cu Tatăl mai bună…

Gândiți-vă că în prezența lui Dumnezeu vom avea totul la dispoziție! Bucuria aceea și toată intensitatea pe care ai trăit-o tu în clipa aia, fără griji, fără nimic… De fapt nu se schimbase mare lucru, dar a fost o bluză mai frumoasă decât ce ai avut sau nu știu… niște încălțăminte mai faină sau niște bani și nu ai primit niciodată atât de mulți… Nu a fost mare lucru, dar cu toate astea a generat o bucurie de asta extraordinară. Vă dați seama că în cer o să avem tot… și bucurie, și nu te mai gândești la creditul pe care trebuie să-l plătești, la grădiniță, la școală… Nu te mai gândești la lucrurile astea. Suntem în părtășie, Îl avem pe Cristos în mijlocul nostru, Îl avem cu noi! E fenomenal când mă gândesc la asta. Ascultați! Biblia vrea să trăim în fiecare zi gândindu-ne la lucrurile astea, la Cetatea asta în care vom fi cu ei… frații, surori, ascultați-mă! Îmi spun mie lucrul acesta și mi-l predic de foarte multe ori: asta este modul în care trebuie să să trăim.

Trăind ca niște oameni ai credinței

Tu încă nu ai ajuns acasă!

Asta nu înseamnă că devenim iresponsabili și zicem „Pa” ca bărbat. „O, trebuie să trăiesc în felul ăsta; înseamnă că nu trebuie să mai schimb boilerul, nu trebuie să mai fiu înțelept cu banii mei… Că la urma urmei, nu mai trebuie să fac nimic. Lucrurile astea se duc, adică ruginesc… Nu mai fac nimic!” Sau soția dacă ar zice: „Știi ceva? Nu mai gătesc de astăzi! Oricum, nu pentru lucrurile astea trăim!” Nu în felul acesta! Tocmai asta spuneam, că trăim ca niște oameni responsabili, care înțelegem vremurile, care înțelegem timpurile, care înțelegem că trebuie să muncim, că dacă nu muncim… și Pavel spune: „De ce ai pretenție să mănânci dacă nu muncești?” Nu, trăim ca niște oameni responsabili! Cu toate acestea, în această responsabilitate, trăim ca niște oameni ai credinței, înțelegând lucrurile viitoare care ne așteaptă și investind în direcția aceea.

Ascultați câteva versuri cântate de Jim Reeves. Am ascultat un cântec în dimineața aceasta. L-am tradus repede și nu este o super traducere. El zice așa:

„Această lume nu-mi este casă. Doar sunt prin trecere.
Comorile mele sunt sus, dincolo de cerul albastru.
Îngerii îmi fac semn de la ușa deschisă a cerului
Și nu mai mă pot simți acasă în această lume.”

E super cântecul. Aș fi vrut să îl pot cânta în dimineața aceasta. Dar aș dori pentru mine și Marta și pentru voi toți să trăim în felul acesta, văzând îngerii care ne arată poarta deschisă și ne invită. Vă dați seama, vă dați seama cum ar fi mișcarea evanghelică dacă oamenii din mișcarea evanghelică ar trăi în felul acesta, având această viziune… Spune Coloseni 3 până la urmă că trăiești fixat în lucrurile de sus, unde Îl avem ca Mijlocitor pe Isus. Fixat în lucrurile de sus, că trăiești cu această viziune… Ar fi o dinamică extraordinară și bisericile cred că ar fi total diferite. Dar hai să ne uităm în ograda noastră, revenim repede cu picioarele pe pământ. Să ne gândim la noi, la biserica noastră, la familiile noastre, noi ca indivizi… Cum trăim noi? Ce fel de oameni suntem? Și mă rog ca Domnul să ne ajute să trăim într-un mod plăcut Lui.

Tu încă nu ai ajuns acasă!

Ați auzit de Henry Morrison? Un misionar în Africa, timp de 40 de ani. Se spune că după 40 de ani pe câmpul de misiune, omul acesta se întorcea acasă, originar din New York. În momentul în care vaporul stătea să intre în port, a realizat că împreună cu el pe barcă mai era încă o personalitate, o personalitate omenește vorbind mai mare decât el: președintele Roosevelt. Și deodată din port au început să se audă tot felul de zgomote: erau o fanfară! O mare fanfară, care bineînțeles că nu cânta pentru el, ci pentru că se întorcea președintele Roosevelt acasă. Și spune el că în contextul acela, când după 40 de ani de zile în care a suferit în Africa, se întorcea acasă ca unul care a l-a slujit pe Dumnezeu cu atâta credincioșie și a auzit tot zgomotul acesta al fanfarei care bineînțeles că celebra venirea acasă, după o misiune politică de câteva zile, a lui Roosevelt, zice el că „m-am umplut de descurajare”. „Dar”, zice el, „doar pentru câteva secunde, pentru că am auzit o voce care mi-a șoptit: ‘Henry, tu încă nu ai ajuns acasă!’”

Ascultați! Acesta este adevărul: casa noastră, posesiunile noastre, comoara noastră nu sunt aici, ci într-o țară cerească, într-o patrie mult mai bună, într-o cetate în care vom fi împreună în prezența lui Isus. Și de aceea vă încurajez, dragilor, și mă încurajez pe mine și mă mustru în același timp să nu ne fixăm inimile în pământul acesta, ci să trăim ca oamenii ai credinței, vizionari, uitându-ne la lucrurile care ne așteaptă.