Partizanul Evangheliei

Thomas Cranmer (1489-1556)


Când Regele Henry al VIII-lea era pe patul de moarte, a cerut ca un om să vină și să-l țină de mână. În mod uimitor, acel om era un partizan important al Reformei protestante.

Thomas Cranmer a ajutat la îndrumarea Reformei engleze, dar este un erou neașteptat pe lângă Luther, Calvin și ceilalți reformatori. El nu a scris nicio carte teologică majoră, nici nu a păstorit vreo biserică importantă. De fapt, Cranmer nu a îmbrățișat adevărurile centrale ale Reformei decât relativ târziu în viață. Dar în anii Reformei protestante el a dat formă teologiei engleze, mai mult decât poate oricare altă persoană care a trăit vreodată.

Sămânța separării

Născut în 1489 în micul sat Aslockton, Thomas Cranmer a crescut aproape de aceeași pădure din Sherwood unde Robin Hood s-a ascuns cu trei secole mai devreme. El citea lent, așa încât i-au luat opt ani să termine studiile universitare de patru ani la Cambridge. A perseverat în studiile sale, a terminat masterul, a fost hirotonit în lucrare și a fost ales de Cambridge să predea. Și-a făcut o reputație prin faptul că își împingea studenții să studieze Biblia pentru ei înșiși.

Thomas Cranmer

În timp ce Cranmer își petrecea zilele lucrând în pace în comitete academice, Anglia era neliniștită. Regele Henry al VIII-lea voia să-și anuleze căsătoria cu Catherine de Aragon. Printr-o serie ciudată de circumstanțe, Cranmer a sugerat unora dintre sfătuitorii lui Henry că Regele Angliei nu era în cele din urmă supus poruncilor papei (spre marea bucurie a regelui). Sfatul lui Cranmer a pus atunci fără intenție o sămânță care a separat biserica engleză de Romano-Catolicism.

Politicianul reformat

Cranmer a renunțat la Romano-Catolicism pentru doctrina reformată spre sfârșitul vieții sale, o transformare care a reflectat neliniștea și ruptura produsă de Reforma engleză. În timp ce era student la Cambridge, l-a citit pe Martin Luther cu scepticism, dar s-a deschis către gândirea reformată după ce s-a împrietenit cu Simon Grynaeus și Andreas Osiander. În cele din urmă, a respins doctrina transsubstanțierii după discuțiile pe care le-a avut cu prietenul său Nicholas Ridley. Cranmer și-a clarificat apoi reformele sale liturgice prin discuțiile cu reformatorul italian Peter Martyr și reformatorul german Martin Bucer.

Teologia lui Cranmer s-a schimbat prea puternic pentru Romano-Catolicii englezi și prea încet pentru evanghelicii cu o gândire reformată. Pentru unii (chiar și astăzi), reformele lui Cranmer au părut motivate prea personal și politic. Dar el nu a avut luxul să dezvolte credințe abstracte în compania unui cerc academic dezinteresat. Teologia lui s-a format într-un focar volatil de crize pastorale și politice.

Tatăl Bisericii Anglicane

Cele mai mari realizări ale lucrării lui Cranmer s-au petrecut în decursul domniei lui Edward al VI-lea, când a rescris liturghiile publice, predicile pastorale (sau omiliile), rugăciunile private și articolele de credință. Aceste scrieri definesc cadrul doctrinal și evlavia personală care s-au dezvoltat mai târziu în Biserica Anglicană, lucruri pentru care el este cel mai mult rememorat.

Cranmer dorea ca toți din bisericile engleze să îmbrățișeze justificarea doar prin credință. El scria:

Această afirmație – că noi suntem îndreptățiți doar prin credință, gratuit și fără fapte – este făcută pentru a îndepărta în mod clar orice merit al faptelor noastre, care sunt insuficiente pentru a merita îndreptățirea noastră în fața lui Dumnezeu; și astfel să exprime în modul cel mai simplu cu putință slăbiciunea omului și bunătatea lui Dumnezeu, imperfecțiunea faptelor noastre și harul atât de abundent al Mântuitorului nostru Cristos; și astfel să-i atribuie în întregime meritul și dreptul pentru îndreptățirea noastră doar lui Cristos și vărsării sângelui Lui atât de prețios. (Lucrările lui Thomas Cranmer, 131).

Dubla retractare

Când Regina Maria I, care era Romano-Catolică, a preluat puterea, convingerile reformate ale lui Cranmer l-au costat viața. De-a lungul unei perioade agonizante de trei ani, el a fost închis, izolat, umilit, interogat și torturat. A fost obligat să-i vadă pe prietenii săi, Nicholas Ridley și Hugh Latimer, arși de vii.

Mai târziu, la propria sa execuție, Cranmer aproape a cedat și și-a retractat credințele, însă acest om de stat, de obicei ezitant și tăcut, și-a demonstrat cu putere credința în Cristos în timp ce era ars pe rug.

Tâlharul de pe tron

Însă momentul care ilustrează cel mai bine moștenirea trainică a lui Cranmer nu a fost ziua morții sale, ci o zi care a avut loc cu nouă ani mai devreme, când a stat lângă patul de moarte al Regelui Henry al VIII-lea. Pe 27 ianuarie 1547, Regele Henry era pe moarte. Cineva l-a întrebat pe cine ar fi dorit să-l aibă lângă căpătâi. Regele a cerut să vină Thomas.

Până a sosit Cranmer, Regele Henry nu mai era în stare să vorbească. Foxe ne povestește momentul.

Atunci arhiepiscopul, îndemnându-l să-și pună încrederea în Cristos și să apeleze la îndurarea Lui, i-a cerut ca, deși nu putea vorbi, totuși să dea vreun semn cu ochii sau cu mâna că se încredea în Domnul. Atunci regele, ținându-l de mână, i-a strâns mâna lui în a sa cât a putut de tare. (Cartea Martirilor a lui Foxe, 748).

Scena punctează fin cea mai importantă prietenie din Reforma engleză. Indiferent ce a crezut Regele Henry când i-a strâns cu putere mâna lui Cranmer în acea zi, Dumnezeu a folosit legătura dintre ei pentru a elibera Anglia de Romano-Catolicism și pentru a recupera singura evanghelie adevărată.


Acest articol face parte din seria Aici Stăm – 500 de ani de Reformă. Anul acesta, în luna octombrie, se împlinesc 500 de ani de când Martin Luther și-a țintuit cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenberg, moment care a marcat începutul Reformei. Pentru a marca această aniversare, vă invităm să ne însoțiți într-o călătorie de 31 de zile cu scurte biografii ale multor eroi ai Reformei, câte 5-7 minute pentru fiecare zi din octombrie.

Seria de articole este preluată cu permisiune de pe Desiring God – http://www.desiringgod.org/here-we-stand.