Luteranul cel blând

Philip Melanchthon (1497-1560)


El nu a fost tipul de persoană care să pornească revoluții, ci tipul care a adus ordine în haosul care urma. Mentorul lui, Martin Luther, era pripit, impulsiv și energic. Dar Philip Melanchthon era un unificator timid și cu o gândire rațională. Luther, după cum a recunoscut el însuși, era „substanță fără cuvinte”, în timp ce tânărul său ucenic strălucitor era „substanță și cuvinte”.

Luther nu se preocupa prea mult să fie precis și să se asigure că alții nu îl înțeleg greșit; Melanchthon a făcut din nuanțe punctul său forte. Luther a spus că el folosea o suliță, în timp ce Melanchthon folosea bolduri și ace. Luther a fost un pionier, tăindu-și calea printre secole de desișuri superstițioase cu o macetă apostolică. Dar Melanchthon, la fel ca Bullinger în Zurich și Calvin în Geneva, a jucat rolul omului sistematic, calm, stăpân pe sine, nivelând calea pentru generațiile următoare.

El a fost „reformatorul tăcut” – și o contrabalansare potrivită pentru zgomotosul, gălăgiosul Luther. Dar Melanchthon nu a fost cunoscut doar ca fiind liniștit și pașnic, ci în anumite ocazii el a demonstrat un temperament exploziv. Și nu a fost doar curios fără încetare și expert în multe subiecte, ci era și surprinzător de superstițios. Ca orice păcătos, el era propriul lui amestec inconsecvent de virtute și viciu, iar Dumnezeu era dispus să lucreze cu acesta.

Copil minune, profesor, copilot

Născut în 1497 în sud-vestul Germaniei, Melanchthon era nepotul renumitului umanist Johann Reuchlin (1455-1522), care a sugerat, conform tradiției umaniste, ca tânărul Philip să-și schimbe numele de familie din Schwartzerdt („pământ negru”) în forma grecească Melanchthon.

Philip Melanchthon

Un copil minune, Melanchthon a studiat clasicii în Heidelberg și Tubingen și a ajuns în Wittenberg în 1519, la 22 de ani, chiar când Reforma se însuflețea. În același an, el l-a însoțit pe Luther ca un ajutor la Disputa de la Leipzig. Până în 1521, el a publicat prima ediție a lucrării sale Loci Communes („concepte de bază”), care a început ca un comentariu pe Romani și a căutat să lege teologia creștină, inspirată de Luther, de textul biblic, mai degrabă decât de categoriile filosofice ale activității științifice medievale.

Pe măsură ce flăcările reformei se dezlănțuiau, Melanchthon a fost alături de Luther în 1529 la Marburg și în locul lui Luther în 1530 la Augsburg, unde a reprezentat cauza Luterană – și chiar a schițat Confesiunea de la Augsburg – întrucât Luther era scos în afara legii și nu putea să participe.

Minte independentă

Cu toate acestea, asocierea strânsă a lui Melanchthon cu Luther nu a însemnat că toți luteranii l-au îmbrățișat. Chiar și pe când Luther încă trăia, unii l-au contestat pe Melanchthon ca fiind unul care corupe, pentru că ar fi deturnat mișcarea curajoasă a lui Luther pentru ceva mai docil. Între timp, mulți alții au apreciat nuanțele, calmitatea și agerimea teologică a lui Melanchthon și au considerat că el îi făcea un serviciu de neprețuit prietenului său pionier.

Melanchthon era un gânditor prea atent ca să poată fi de acord cu Luther în toate. Dar chiar și pe măsură ce diferențele se iveau, el s-a considerat întotdeauna ucenicul lui Luther. El își ajuta mentorul să-și maturizeze înțelegerile teologice, nu se răzvrătea împotriva lui.

Cele două divergențe cheie față de Luther, pentru care unii oponenți defăimători îl criticau fără încetare, aveau de-a face cu robia voinței și Cina Domnului. Chiar în 1540, la numai zece ani după Augsburg, și cu șase ani înainte de moartea lui Luther, Melanchthon a ieșit public, într-o versiune actualizată a confesiunii, cu o perspectivă reiterată a Cinei. Oponenții săi l-au acuzat că ar fi cripto-Calvinist în privința Euharistiei (termen aplicat luteranilor care erau de acord în secret cu doctrina Calvinistă asupra Euharistiei – n.trad.); totuși, în cealaltă divergență cheie, el s-a îndepărtat în mod clar de Geneva. Melanchthon a respins dubla predestinare, pe care el o considera o consecință necesară a perspectivei lui Luther asupra voinței, și a suspectat că cel puțin o parte dintre cei care-l urmau pe Luther mergeau prea departe în înțelegerea lor asupra robiei voinței.

Lider al Luteranilor

Pe măsură ce anii au trecut, chiar și după moartea lui Melanchthon în Wittenberg în 1560, „reformatorul tăcut” a câștigat în una dintre neînțelegerile sale majore și a pierdut-o pe cealaltă. Prin Formula de la Concord din 1577 și Cartea de la Concord în 1580, „ortodoxia luterană a apărut ca minimalizând doctrina predestinării (împreună cu Melanchthon) și afirmând prezența reală în Euharistie (împotriva lui Melanchthon)” (Reforma, 353). Din perspectivă Reformată, ambele decizii au mers în direcție greșită și sunt responsabile pentru diferențele principale față de Luteranii de astăzi. Noi am spune că cei de la Concord ar fi făcut mai bine să asculte de Melanchthon cu privire la Cină și de Luther cu privire la voință.

La final, punând toate laolaltă, Melanchthon a devenit liderul intelectual al luteranilor. Nu doar că el a fost primul teolog sistematic al Reformei și una din figurile ei cele mai semnificative, dar el a proiectat sisteme educaționale care i-au dat Luteranismului puterea de a rămâne, nu doar în zilele lui de instabilitate, ci și în vremurile și mai turbulente care urmau să vină. Dumnezeu a folosit darurile, excentricitățile și chiar inconsecvențele lui Melanchthon în mod eficient pentru a consolida teologia Reformei ca o forță care să schimbe lumea.


Acest articol face parte din seria Aici Stăm – 500 de ani de Reformă. Anul acesta, în luna octombrie, se împlinesc 500 de ani de când Martin Luther și-a țintuit cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenberg, moment care a marcat începutul Reformei. Pentru a marca această aniversare, vă invităm să ne însoțiți într-o călătorie de 31 de zile cu scurte biografii ale multor eroi ai Reformei, câte 5-7 minute pentru fiecare zi din octombrie.

Seria de articole este preluată cu permisiune de pe Desiring God – http://www.desiringgod.org/here-we-stand.